Fragmente din romanul Ortopezii:

Din capitolul 1
Avionul de la Frankfurt am Main a aterizat! se auzi anunţul, în sala de aşteptare a aeroportului internaţional Otopeni.
În sfârşit îşi spuse Ducu Văleanu.
Se îndreptă spre uşa glisantă pe unde ieşeau pasagerii. Aici se înghesuiau o grămadă de oameni, încercând să vadă ceva prin geamul opac, care despărţea zona de aşteptare de perimetrul operativ al aeroportului.
Mai la o parte, luaseră poziţie toţi cei care îşi aşteptau partenerii de afaceri ţinând în mână pancarte, pe care erau scrise nume de persoane sau de firme.
Ca să-i mai treacă timpul, Ducu începu să citească pancartele, una după alta. Câteva nume le cunoştea, de altele nici nu auzise.
În sfârşit, într-un târziu uşa glisantă se deschise şi primul pasager apăru în holul supraaglomerat.
Era un bărbat cam la cinzeci de ani, corpolent cu un început de chelie, care căuta din ochi pe cineva. Pe căruciorul ce-l împingea înaintea lui, erau două gea-mantane mari şi o sacoşă,.
La el se repezi o brunetă de vreo douăzeci şi ceva de ani, pe care Ducu o remarcase deja. Avea vorba româ-nului, picioarele până în gât şi le prezenta generos de sub pardesiul de tip mini pe care îl descheiase ca să se vadă şi decolteul, dotat exact atât cât trebuia.
Îi căzu de gât
-Vai darling, ce mă bucur că te văd! Sper că stai mai mult de data asta? Nu-i aşa? întrebă ea cu o voce dulce ca mierea.
Ducu urmări scena. Cred şi eu că stă, îşi spuse el.
Îşi fixă din nou privirea spre uşa, pe care începuseră să iasă acum, unul după altul, pasagerii.
În sfârşit ieşi şi Mihai Bratu.
Ducu îi făcu un semn cu mâna, apoi îşi făcu loc, mai cu un „pardon” mai cu coatele, până ajunse la el.
-Ceau băiatu. Bine ai venit!
-Bine te-am găsit!
-Ce face Rike? Ce fac băieţii?
-Bine, totul e OK! Ai tăi?
-La fel, cu şcoala cu munca, cu boacănele lui fii-meu. Îi vezi tu!
După puţin timp stăteau în maşina lui Ducu, care se îndrepta spre Calea Victoriei, prin şuvoiul de circulaţie strangulat, la ora patru dupã amiazã, ca de obicei în capitală.
-Cum stăm? întrebă Mihai.
Cum ţi-am spus la telefon, totul se poate face. Ai adus tot ce trebuie?
-Da. Ai văzut concurenţa nu doarme!

Din capitolul 2
Ion Paraschiv, stătea la masă, în restaurantul ” La mielul de aur”, cu o halbă de bere în faţă şi-şi vărsa năduful.
-Măi Vasile, lumea asta e nedreaptă.
-Bine zici, măi Ioane, îl aprobă prietenul lui Vasile Simion, aşezat în faţa lui.
-Fii atent la mine, ăştia mă operează, îmi bagă o proteză din aia de şold, pe care eu dau o grămadă de bani, iar acum am un picior mai scurt care mă doare, celălalt mă doare şi el de nu mai pot umbla decât cu două cârje, iar ei, doctorii vreau să spun, îmi spun că totul e în regulă. Ce e în regulă măi Vasile?
-Păi ştiu şi eu?
-Vezi asta e, că nu ştii şi de aia când te doare ceva te duci la domnul doctor să te vindece. Aşa-i?
-Aşa-i.
-Şi ce-ţi spune el e sfânt?
-Păi… asta aşa e.
-Vezi mă, că eşti prost! spuse Paraschiv iritat
Vasile se ridică în picioare.
-Măi Ioane, să nu crezi că dacă mi-ai plătit câteva beri şi două ţuici, acum poţi să mă jigneşti!
-Stai jos şi lasă asta. Ascultă la mine.
-Vreau să fie clar, eu chiar dacă nu am şcoli, să ştii….
-Taci din gură şi ascultă, te doare pe tine sau pe mine?
-Pe tine.
-Şi povestea te interesează?
-Da mă interesează, dar de doi ani nu aud decât asta.
-Şi te-ai săturat. Vrei să vorbim de fotbal, de sindicate, sau de femei.
-Nu asta am vrut să spun, nu fii aşa sensibil.
-Atunci?
-Hai să o lăsăm baltă, spuse Vasile Simion
ădu din mănă şi se învârti pe scaun.
-Maricico, încă două beri şi câte o prună lichidă.
-Crezi că mai merge? întrebă Paraschiv.
-Astea le plătesc eu, aşa că merge. Acum zii mai departe.
-Ce să zic?
-Despre protezele alea ale tale.
-Deschideţi urechile, poate mai înveţi ceva.
-Ce ai mai citit? întrebă Simion resemnat.
Maricica le aduse berea şi păhărelele de ţuică.
-Deci, despre artroză nu vorbeşte nimeni cu plăcere, este o afurisită de boală care te paralizează, îţi ia orice posibilitatea de mişcare şi nu este vindecabilă.
-Păi protezele de ce sunt?
-Astea sunt doar înlocuitori de articulaţie.
- Vezi!
-Ce să văd, la artroză se duce cartilagiul ăla care e între oase la încheieturi şi atunci calcă os pe os.
Ştiu mi-ai mai spus .Şi asta doare.
-Sigur că doare, că nu mai e ungere între ele, spuse Paraschiv cu o voce doctă. Cel puţin 5 milioane de cetăţeni din Germania suferă de boala asta şi experţii estimează că numărul lor este în creştere, am citit eu în ziarul ăla de medicină.
 

Din capitolul 4

Luca Cerni îşi luă geamantanul, de pe banda rulantă care aducea bagajele în incinta aeroportului Otopeni, îl puse pe căruciorul închiriat şi se îndreptă spre ieşire.
Privi spre cele trei culoare de ieşire, unde în spatele unor mese lungi stăteau câte doi vameşi, care priveau cu un ochi  de profesionist la călătorii care treceau cu bagajele prin faţa lor.
Din când în când, opreau câte un pasager, pe care îl invitau politicos să-şi deschidă geamantanul sau sacoşa. De obicei găseau unul sau mai multe obiecte care se aflau pe lista prohibită, deci a lucrurilor a căror introducere era interzisă în România. Se părea că există aşa ceva ca instinctul vameşilor.
Luca privi spre cele trei perechi de reprezentanţi ai legii, un culoar era blocat, iar la celelalte două, figurile vameşilor nu-l inspirau. Nu avea nimic de declarat şi nici de ascuns, dar nu ar fi vrut să piardă timp.
Luca Cerni avea 32 de ani şi era un bărbat la care se vedea imediat că frecventa în mod regulat un club de fitnes. Figura lui tipic meridională cu ochii căprui, catifelaţi, melancolici, era atrăgătoare şi prindea de minune la femei. Lista succeselor lui la sexul slab, era lungă şi încă nu apăruse „aceea” care să o încheie definitiv. El era conştient de puterea lui de seducţie şi se folosea de ea atât în viaţa privată cât şi în relaţiile de serviciu.
Se hotărî să-şi încerce norocul. La una din ieşiri era şi o vameşă, aşa că o luă hotărât într-acolo, abordând o mină nonşalantă.
Privirea vameşilor îl fixă ca un aparat röntgen, în timp ce trecea şi se pare că ceva li se păru demn de o atenţie deosebită din partea lor.
-Sunteţi drăguţ să deschideţi geamantanul, se auzi vocea vameşei.
Văzând că Luca nu reacţionează, reluă întrebarea în engleză.
Luca care acum înţelese că e vorba de el, se opri, oftă resemnat, ridică geamantanul pe masa lungă, scoase o cheie din buzunar, descuie şi ridică capacul. Din interiorul geamantanului se ridică un miros plăcut de  parfum bărbătesc. În geamantan totul era aranjat cu multă pedanterie. Se părea că aici, fiecare lucru îşi are locul lui bine stabilit.
-Poftiţi vă rog, serviţi-vă! spuse el fără să zâmbească.
Vameşa  începu să  îndepărteze cu grije lucrurile aflate la suprafaţă, străduindu-se să nu strice ordinea.
-De ce sunteţi în România? întrebă ea.
-Afaceri, reprezint concernul Rezl Medico.
Ajunsă la jumătate, se opri şi-şi băgă mâinile la fundul geamantanului. Scoase de acolo mai multe cutii.
-Ce aveţi aici? întrebă ea.
-Mostre.
-Ce fel de mostre?
-Mostre comerciale.
 -Pot să văd?

Din capitolul 5
Loredana rămăsese ţintuită în mijlocul coridorului, cu tava de medicamente în mână.
Îi venea să urle, să dea cu tava de pământ să facă ceva, care să elibereze vulcanul din ea, să-i dea drumul, să se reverse în afară, să nu mai ardă aşa pe dinăuntru.
Ochii i se umplură de lacrimi.
Ar fi vrut să ştie, dacă focul acela care îi mistuise atunci pe amândoi măcar mai pâlpâia, sau Valeriu  turnase pur şi simplu o găleată de apă rece peste el, transformându-l în cenuşă.
Valeriu nu mai vorbise de atunci cu ea decât strictul necesar, întodeauna profesional şi distant, fără o inflexiune care să arate că-şi aducea aminte de aceea noapte, care fusese în fond doar o jumătate de oră. Dar ce jumătate!
Nu că ea ar fi fost „Fecioara din Orleans”, mai avusese şi alţi câţiva bărbaţi, din curiozitate sau doar
din motive hormonale, dar încă nici o dată, unul pe care să-l iubească cu adevărat.
De data asta fusese cu totul altceva, fusese paradisul, iar acum, acum era iadul.
-Hei Loredana, bolnavii aşteaptă! se auzi deodată din spate glasul răguşit al Smarandei Vieru, asistenta şefă. Ai împietrit aici domnişoară?
Loredana dădu să îşi şteargă ochii, dar mişcarea bruscă o făcu să-şi piardă echilibrul, iar tava pe care se aflau medicamentele se înclină într-o parte şi o parte din medicamente se împrăştiară pe coridor.
-Ce-i cu tine? spuse Smaranda Vieru cu glas scrâşnit.
-Ce?
 -Eşti bolnavă sau…! restul frazei Smaranda îl înghiţi, nu că ar fi durut-o gura, dar Loredana era nepoata şefului, deci trebuia să se stăpânească puţin.
Loredana se bâlbâi.
-Nu am nimic…. m-aţi speriat.
Şefa ar fi vrut să replice ceva dur, dar se mulţumi să-şi mijească ochii ceea ce dădu chipului ei colţuros un aspect care băga nu numai subalternii în călduri, ci chiar şi pe mulţi doctori mai tineri.
Nu era iubită în spital, dar era respectată şi ţinea secţia în mână, cum spunea lumea. Chiar şi profesorul îi admitea unele licenţe poetice, cum zicea el, căci nu vroia să o piardă.

Epilog
 Pe foile calendarului era trecut acuma ultimul an înainte de sfârşitul lumii, deci trecuseră cinci ani în care pământul se învârtise ca de obicei în jurul soarelui şi în jurul propriei sale axe, aşa cum o făcea de milioane de ani.
Cinci ani în care oameni îşi sărbătoriseră ziua de naştere şi adunaseră aceşti ani la vârsta lor, unii cu folos iar alţii doar îmbătrânind.
Cinci ani în care multe lucruri se schimbaseră.
Viaţa devenise mult mai agitată, iar cuvântul ”stres” intrase în vocabularul de zi cu zi al oamenilor, fiind de vină pentru, dureri de cap, proastă dispoziţie, furturi şi tot felul de alte acte antisociale.
În România se schimbase preşedintele şi se dăduseră o grămadă de legi, unele cu efect, altele fără efect, iar cele mai multe dintre ele ca să le anuleze pe cele date anterior.
Toată lumea se lupta cu corupţia, de la primul până la ultimul român, dar aceasta exact ca „fata morgana” o vedeai, dar când s-o apuci dispărea, reapărând în formă de bancnote într-un buzunar cunoscut sau într-altul şi mai cunoscut.
Cinci ani în care multe lucruri rămăseseră aşa cum au fost. Sau le vedeau numai unii oameni aşa?
Mihai Bratu pierduse……………………………………………………